III – Insula

Am o insulă. Imaginară, desigur. Spre mal am o stâncă unde-mi las sufletul să se odihnească. Priveşte spre linia orizontului, cu un zâmbet amar în colţul gurii. Îşi ţine furtuna sub control, dar mai răbufneşte din când în când, învolburând apele din jur. În scoarţa unui copac e sculptat un buton de Play. Melodiile curg, alinând, răscolind, desenând zâmbete, picurând lacrimi pe un colţ de obraz. Notele schiţează cerul, reaşează firele de nisip, invocă raze şi tunete, amestecă umbre şi lumini. Undeva, într-o grotă micuţă, stă la loc de cinste un binoclu. Cu el privesc spre alte insule, acolo unde sunt suflete pe stânci diforme, căutând companie temporară, în puţinele momente în care tânjesc după asta. Dar adesea prefer să mă ascund de perechile de ochi curioşi, care scrutează orizontul, căutându-mi insula. Mă ascund în scorbura copacului, apăs Play şi las gândurile să se scalde în seva lui. Coaja pusă peste răni mă ajută, îmi cicatrizează adânciturile şi acoperă găurile din interior. Nisipul se strecoară printre degete şi mă acoperă treptat până în creştet, îngropându-mă în mijlocul plajei. Dar… din când în când apare câte o mână întinsă, plutind într-o barcă, încercând să mă dezgroape. Butonul e acum pe Off, stânca e spălată de valuri, iar sufletul meu priveşte prin alt binoclu. Dar ştiu că o am mereu acolo, aproape, rece, sălbatică, fluidă, agitată, melancolică, schimbătoare, a mea, eu.

 

Advertisements

II – Pendula

Tic-tac, tic-tac…

Pendula măcelăreşte fluturii din zbor. Timpul meu nu-mi mai aparţine. E setat după al tău. Zboară aripi, antene, un cocon e sfâşiat în două. I-ai trezit din amorţire, iar pendula a reînceput să se mişte.

Tic-tac, tic-tac…

Plănuisem să-i ţin aşa, adormiţi, visând la poieni cu flori, păduri, libertate şi alte nimicuri. Acum au început să zburde frenetic prin vene, amestecându-se haotic cu globulele. Inima pulsează fluturi. Un cocon dă startul, urmat fiind de altele; tot mai alert începe zborul. Întrecere nebună de la creier spre inimă şi înapoi.

Tic-tac, tic-tac…

Aripi străpung pielea. Nu pot să le dau drumul. Ar însemna să preia ei controlul. Aşa că…

Tic-tac, tic-tac…

Şi totuşi…

Tic.

I – fum, dulce şi iluzii colorate

Stau aşezată la un colţ al biroului. Privesc cana cu restul dintr-o cafea dulce. Un litru de apă, patru linguri rase de zahăr şi trei linguri cu vârf de cafea. Reţeta pe care o respect cu sfinţenie. În buzunar am o ţigară pocită. O aşez în faţa caietului pentru inspiraţie. Ea, alături de cană, reprezintă un pretext. O scuză pentru a înşira vorbe goale într-un caiet nou.

M-am apucat de fumat din cel mai stupid motiv cu putinţă: pentru că toată lumea o făcea. Problemele personale, tentativele eşuate de sinucidere, abuzurile, insomniile şi coşmarurile avute când reuşeam să adorm, toate astea erau nişte supape superficiale în care mă refugiam atunci când nu găseam raţiuni plauzibile şi temeinice. Îmi asumam abuziv condiţia geniului neînţeles, închipuindu-mi că excelez în ceea ce era de fapt nimic altceva decât un scris mediocru.

Fiecare scriitor avea viciul său. Eu de ce nu aş fi avut unul? Sau poate mai multe. Din când în când înlocuiesc cafeaua şi ţigara cu alcoolul. Nu reuşesc să îmi îmbunătăţească în vreun fel calitatea scrisului. Dar măcar nu o scade la un nivel al puerilităţii şi penibilului scriitoricesc.

Mai iau o gură de cafea, mai înşir nişte vorbe goale. Gândurile-mi sunt aidoma, deşi eu îmi închipui că sunt pline de sens. Atât de pline încât îmi este imposbil să le cuprind toate ramificaţiile în urmele aşternute de pasta pixului albastru. M-a costat 30 de bani. Dai trei monede mici şi şi îţi procuri instrumentul necesar iluziei. Am multe amăgiri ascunse în paste de pix. Unele sunt albastre şi desenează corpul cărţii, îi conturează curbele fine, îi aştern carnea cuprinsului. Cele negre o îmbracă, o mângâie tandru şi îi haşurează întunecimile, durităţile, durerile. Roşul îi schiţează un zâmbet, îi desenează o faţă, o mască, ascunde din neliniştile pictate de celelalte două culori. Verdele o anunţă lumii, o prezintă, o desăvârşeşte.

Am o colecţie de iluzii captive în tuburi de plastic şi declanşate de mici arcuri. Mă înconjoară şi mă refugiez în ele aşa cum o fac în cana de cafea dulce şi în ţigara strâmbată în strâmtoarea blugilor.