VI – Uriaşul adormit şi hainele “bune”

Afară e ceaţă. E atât de deasă încât îi permite ochiului să vadă doar schiţele scheletice ale copacilor şi luminile din apropiere. Întunericul a adus cu el o linişte întreruptă doar de câţiva şoferi rătăciţi în noapte.

Ceaţa îl înveleşte ca o soră protectoare pe uriaşul adormit. Îi acoperă gunoaiele, şobolanii, vagabonzii, rănile. Încearcă parcă să-l ascundă de oameni. Se spune că poţi să iubeşti sau să urăşti Bucureştiul, dar nu ai cum să fi indiferent. Eu îl ador şi îl detest în acelaşi timp, dar nu în aceeaşi măsură.

Când eram copilă, orice drum făcut spre oraş, alături de mama, reprezenta o portiţă spre libertate, o cale de evadare.

Îmi pregăteam hainele “bune”, de mers la plimbare, adormeam cu emoţii pe la 4 dimineaţa, iar în tren, dragonul de metal care mă purta precum un Pegas din poveşti, verificam din minut în minut ceasul.

Mă despărţeau doar 45 de minute de maşinăriile ciudate ce mergeau pe sub pământ, de aglomeraţia de oameni coloraţi şi grăbiţi, de clădirile bizare şi cenuşii. Scăpam pentru câteva ore de curtea de la ţară, de noroiul de pe papuci, de liniştea surdă şi sufocantă.

Voiam să ajung la oraş, să devin o rotiţă din mecanismul uriaşului, să păşesc pe asfalt cu pantofi de prinţesă.

Acum îl privesc pe geam, îi ascult oftatul de bătrân somnoros şi blazat. După 6 ani sunt o rotiţă obosită. Şi mi-e dor de celălalt uriaş. De câmpurile neîmblânzite, de strigătul Crivăţului în noapte, de pătura de stele ce străpunge întunericul, mi-e dor să alerg în iarbă, printre gâze.

Aş da oricând hainele “bune” de acum pentru papucii de atunci, plini de noroi.

Şi afară e ceaţă. Dormi liniştit, uriaşule…

V – Visul

Aşa. Acum gândeşte-te că sunt acolo, lângă tine. Întinde-te liniştit pe canapea şi lasă-ţi mintea să zboare. Te mângâi uşor pe creştet şi îţi alung toate gândurile negre. Voi sta lângă tine până ce adormi. Te sărut pe pleoape şi îţi dau drumul uşor la mână. Acum te poţi descurca şi singur. Fugi şi visează tot ce doreşti, doar să fie ceva frumos. La plecare voi încuia uşa, să nu te deranjeze nimeni. Aşa, fi băiat cuminte şi lasă-mă să te învelesc. Nu, dă-mi drumul, ştii doar că nu pot rămâne. Niciodată nu am voie să rămân. Te mai sărut odată, încălzindu-ţi buzele şi plec călcând uşor, nu vreau să te trezeşti. Te vei supăra precum un copil şi îmi vei cere să rămân. Iar eu te voi privi şi voi ştii că nu pot trece de uşă. Somn uşor, dragul meu!

Se trezi buimăcit şi tremurând. Acelaşi vis de luni de zile. Putea să jure că-i simţea încă parfumul şi căldura buzelor. Fruntea tânjea după mâna ei şi ochii îi implorau prezenţa. Dar era doar un vis stupid. Un duş rapid şi rece, aceleaşi haine din ziua precedentă şi plecă de nebun prin oraş. Azi nu avea chef de nimeni. Se pierdea prin mulţime, dar gândurile nu-i dădeau pace.

Ah, mă scuzaţi. Nu am vrut, eram cu gândurile aiurea. Stai liniştit. Era şi timpul să mă vezi în sfârşit.

Ridică privirea.

Era ea.

IV – Scrie!

Scrie! mi-a spus el. Scrie pentru tine, scrie gândindu-te că nu-ţi va vedea cineva vreodată textele, nu scrie pentru „ei”, ci pentru sufletul tău, pentru că ideile vibrează în tine, te străpung încercând să iasă afară.

Scrie! a adăugat micul pitic verde din pădurea de neuroni. Scrie de parcă urmează să mori şi nu poţi duce povara ideilor în mormânt. Scrie pe soare până se întunecă, scrie pe oameni, pe frunze, dictează-i vântului. Aliniază peştii la apel şi colorează-le solzii cu vârful pixurilor multicolore. Scrie-ţi adânc în piele durerile, scrijeleşte-ţi carnea fără milă. Prinde sufletul de ureche, ţine-l legat, apoi cheamă un grup de copii care să-l umple de litere, cifre şi picturi naive. Scrie-te pe tine! Fluidă, cu nuanţe, curgând uşor prin vârful degetelor, uneşte-te cu pasta pixului, fără teamă, cu frenezie şi entuziasm, pentru că ideile nu aşteaptă mult. Îmbătrânesc şi se usucă fără a vedea vreodată lumina soarelui vostru. Nu le lăsa să moară în van! Doar scrie!

Şi am scris.